Tag Archives: moarte

O poezie e o stare

28 Oct

O poezie e o stare

un plâns sub pleoapa unei pagini

surâsul tău prins între două margini

gândul ‘nainte de culcare.

mi-e teamă între două rânduri

şi singur la sfârşit de strofă cânt

soarta unui vierme sub pământ

şi noaptea unui dor pe pat de scânduri.

oglinda-n care poţi privi şi-atinge

un eu uitat la colţ de stradă

un el dormind în vis să vadă

cum poezia naşte, creşte şi se stinge.

o poezie e o stare, trecătoare

ce-agaţă-n mers făptura ta

o floare de nu-mă-uita

de multe ori călcată în picioare.

 

 

Privind la mama

2 Mai

O poezie scrisă mamei, la 14 ani.

Privind la MAMA…

Uitându-mă la stele
Văd ochii mamei mele,
Uitându-mă la soare-i
Văd faţa sclipitoare.
Uitându-mă la nori
Ai mamei obrăjori,
Privind atent la toate
Cât de frumos create.
Uitându-ma la cer
Eu văd al mamei păr
Cu luna prinsă-n el.
Uitându-mă în viaţă
La tot ce e senin,
Va fi ca o povaţă
Să preţuieşti ce ai, din plin.
Căci toate trec, se-aşterne şi uitarea,
Dar nu ar trebui să uiţi ce ţi-e mai sfânt!
Căci amintindu-ţi…tristă-ţi va fi calea
Şi nu vei şti ce-i pacea pe pământ.

IUBEŞTE-ŢI MAMA cât încă trăieşte
Să nu-ntârzii ‘n-al morţii ceas
Că nu vei mai putea vreodată
Să chibzuieşti ce ţi-a rămas…

Telefonul care aduce moartea…

24 Apr

Zilele trecute un prof. de la Universitatea X din Bucureşti sună să împărtăşească trista veste a morţii unui coleg(profesor).

Neaşteptată veste, ţinând cont că „decedatul” se ţinea bine. Ca urmare firească, am trimis condoleanţe familiei, anume fiului profesorului.

După două zile, un nou telefon din partea profesorului X:

– Ştii, Ionescu n-a murit!

– Cum aşa?

– Păi, cu o seară înainte băusem foarte mult, şi nu ştiu ce-am făcut, am visat sau nu, m-am trezit şi am luat la rând numerele din agendă şi am anunţat toţi cunoscuţii că a murit Ionescu.

– Se mai întâmplă, bine că trăieşte…

…………………………………………………………..

Ionescu n-a murit!….În urma telefonului primit, gândurile-mi zburdau la piesa Adei Milea „Ceauşescu n-a murit”.

Apoi, cineva mi-a sugerat un gând blasfemic: Ionescu a înviat!…

 

Iată cât de palpitantă e viaţa când te trezeşti cu o „revelaţie.”

 

Moartea mea dragă

17 Apr

Moartea mea dragă, de ce mă ocoleşti

de ce întotdeauna fugi din calea mea?

 

Doar timpul care curge încă ne mai separă

hai nu mai fi sfioasă şi vin de mă omoară!

 

Moarte, spune-mi, ai îmbătrânit?

sau, nu mai vrei să mă omori…

să ştii că m-am plictisit

la mormânt să-mi pun singur flori.

 

Lacrimi poluate

11 Apr

Nu mai vreau să visez

că zbor fără aripi

trezindu-mă în fiecare dimineaţă

tot mai muritor.

De mult n-am mai visat

că mor

pesemne,  visul cu moartea vine

doar odată în viaţă.

Pământul acesta negru

încătuşează orice miracol

cum să crezi în lacrimi

dacă până şi ele sunt poluate?

O poveste de viaţă XVII (FINAL)

3 Apr

„Timp de două luni, seară de seară stătea la lumina lămpii târziu în noapte citind, plângând şi rugându-se. Nu de puţine ori cei mici se trezeau noaptea să meargă la baie şi o găseau citind.”

Continuare de la partea a XVI-a

Într-o dimineaţă de iunie, Claudia se trezi dis-de-dimineaţă să pregătească ceva de mâncare pentru copii, deoarece urmau să plece într-o excursie de o zi la iarbă verde. Le făcuse un pateu de soia şi o trimise pe Elena să aducă nişte ouă de la o prietenă din apropiere. În acest timp, pe când stătea la bucătărie simţi o durere acută în piept. Ieşi din bucătărie sprijinindu-se de perete şi respirând cu greutate. Băieţii auziră sunetul scos de mamă în încercarea de a respira şi veniră în grabă lângă ea. Cel mic îi adusese o cană cu apă.

– Mamă, ce-ai păţit?….

Claudia respira tot mai greu şi de-abia reuşi să spună:

– Chemaţi pe cineva…

Cei doi alergară la vecina de lângă şi o chemară în grabă. Aceasta îi sfătuise să meargă la un domn din apropiere care avea maşină pentru a-l ruga să le ducă mama la spital.

Într-un sfert de oră băieţii sosiră cu maşina. Între timp, mama respira mai uşor. Le lăsă cheile de la casă spunându-le:

– V-am lăsat pateu pe masă. O să vină Elena cu ouăle, le fierbeţi şi le luaţi cu voi. Să încuiaţi uşa după ce plecaţi. Dacă nu mă întorc mâine, mergeţi la bunici să mâncaţi. Îi sărută pe amândoi şi îi strânse în braţe în timp ce două lacrimi mari i se prelingeau pe faţă.

Când se întoarse Elena, fraţii îi povestiră totul. Nu apucară să-şi încheie istorisirea, că Elena izbucni într-un plâns isteric şi ţipând că vrea la mama. De mică fusese învăţată ca mama să-i pregătească hainele în fiecare dimineaţă, să stea lângă ea când încerca să adoarmă, să-i fie mereu alături când avea nevoie de ajutor.

Mama nu se întoarse nici a doua zi, nici a treia. După a patra zi veni tatăl cu noua lui soţie. Se duse s-o viziteze la spital, însă nu-i fusese permis să intre. Nu ştia dacă aşa ceruse Claudia sau se afla într-o stare gravă şi vizitele erau interzise.

Copiii simţeau că mama nu se va mai întoarce. După o săptămână primiră trista veste că mama lor murise. N-au avut nici o reacţie, n-aveau lacrimi, nu le venea să creadă că nu-şi vor mai vedea mama. Odată cu vestea, veni o soră de-a Claudiei s-o ia pe Elena la ea. Bunicii nu i-au permis. I-au spus că nu vor să-i despartă pe cei trei.

La o zi de la aflarea morţii, trupul neînsufleţit al mamei  fusese adus în sicriu. Rezultatul autopsiei stabilise: ciroză hepatică mixtă şi pneumonie crupoasă acută. Un diagnostic neaşteptat pentru o femeie de 36 de ani, care nu consumase alcool şi nu fumase. Toţi au tras concluzia că ea ştiuse că va muri. Aşa se explicau nopţile nedormite din ultimele două luni, în care citea din Biblie şi se ruga cu lacrimi în ochi. Abia atunci copiii înţeleseră gravitatea situaţiei, văzându-şi mama palidă şi trasă la faţă cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune. Durerea lor nu poate fi descrisă în cuvinte, însă profunzimea ei îi tulbura pe toţi cei care asistau la ceremonia de îngropare.

……………………………………………………………………………………………………………..

Elena nu şi-a putut ierta niciodată că nu şi-a luat rămas bun de la mama ei.

Testamentul unei zile

13 Mar

Azi voi lăsa zilei de mâine

înainte de moarte

o pagină de amintiri

şi gânduri deşarte.

Voi lăsa o oră de şoapte

să strige în noapte

durerea unei zile

care a trecut nevăzută de tine.

Stropi reci să te scalde

în ape ce curg nicăieri

ca ziua de azi

s-o uiţi mai greu decât ieri.

Totuşi las un loc tainic

sub ochii tăi senini

în care să curgă

ziua de mâine în potop de lumini.

 

O poveste de viață VIII

1 Mar

continuare de la partea a VII-a

Imaginea din vis i se plimba pe dinaintea ochilor ademenindu-l parcă, făcându-i dorul și mai aprig. Nu mai putea să stea legat de un loc unde simțea cum moare în fiecare zi. Nu avea nici un rost să se trezească numai pentru a mânca și a se gândi mereu la aceleași subiecte. Viața trebuie să fie înconjurată de bucurii, altminteri nu mai e viață. Iar viața lui, categoric nu se afla între pereții casei părintești. Viața lui rămăsese la spital, alături de cea care i-o redase. Simțea că numai alături de ea ar putea scăpa de această tortură insuportabilă.

Când mama veni să-i aducă mâncarea își deschise sufletul în fața ei:

– Mamă, nu mai suport…nu pot să stau în fiecare zi în casă, fără să fac nimic. Nu pot să trăiesc numai ca să mănânc. Simt că n-o s-o mai duc mult în ritmul ăsta.

Mama rămase surprinsă de mărturisirea fiului. Deși îl vedea cum slăbește văzând cu ochii și se schimbă la față, era convinsă că a făcut tot ce-i stătea în putință pentru a-l face fericit. Îi pregătea mereu mâncare la timp și avea grijă ca să-i gătească variat. Îi spăla hainele și-i oferea odată la două zile schimburi curate. Nu înțelegea că băiatul ei avea nevoie de o altfel de grijă. El neglija tot ce ținea de trup, sufletul era cel care avea nevoie de atenție. Sufletul era cel care suferea cu adevărat. Trupul se obișnuise cu lipsa vederii, însă întunericul începea să pună stăpânire acum pe interior. Iar Andrei era conștient că singurul remediu pentru această boală era Claudia.

– Vreau să mă întorc la spital.

– Ce să faci la spital? Nu spuneai că nu vrei să te operezi?

– Nu pentru operație vreau la spital.

– Păi pentru ce atunci să mergi la spital?

– Pentru Claudia.

– Care Claudia? Mama făcu niște ochi mari.

– E asistenta care a avut grijă de mine.

– Și ce să faci la ea? Știi că e destul de departe până în capitală. Cu ce motiv? Doar s-o vezi?

– Da. Doar s-o văd. Să stau de vorbă cu ea. Nu știi cât de binevoitoare a fost cu mine cât am fost internat.

– Bine, dar cum crezi că putem merge noi așa la spital. Mai ales când va auzi taică-tău. Ce să-i spun?

– Spune-i că trebuie să mergem la un control. Spune-i că ți-ai adus aminte că medicul a spus să revenim pentru un control. Mamă, te rog ajută-mă, dacă vrei să mai trăiesc.

În vocea lui se citea un zbucium profund, o durere care îți dădea fiori. Nu mai era nevoie să mai insiste asupra mamei. Aceasta înțelese ce are de făcut.

A doua zi plecară spre capitală dis-de-dimineață.  Ajunseră pe la amiază și se îndreptară către secția la care fusese internat Andrei. Întrebară de Claudia, dar li se spusese că și-a luat concediu pentru o săptămână.

– Ce-i de făcut acum? spuse deznădăjduită mama.

citește partea a IX-a

Moartea în vizită

12 Feb

Uneori moartea e atât de aproape

că-i simţi respiraţia rece în ceafă.

Te faci că nu vezi când îţi toarnă pe pleoape

tristeţe adâncă din neagra-i carafă.

 

Nu vrei să crezi că pe tine te cheamă

Sunt alte cioturi ce-aşteaptă toporul

Moartea ce vine c-o umbră  de teamă

Spre groapa deschisă îți trage piciorul.

 

Simți că ești tânăr și nu-i pentru tine

sicriul brodat din lacrimi de mamă

clipe rămân tot mai  puține…

moartea-i la ușă și n-o bagi în seamă.