O poveste de viaţă XVII (FINAL)

3 Apr

„Timp de două luni, seară de seară stătea la lumina lămpii târziu în noapte citind, plângând şi rugându-se. Nu de puţine ori cei mici se trezeau noaptea să meargă la baie şi o găseau citind.”

Continuare de la partea a XVI-a

Într-o dimineaţă de iunie, Claudia se trezi dis-de-dimineaţă să pregătească ceva de mâncare pentru copii, deoarece urmau să plece într-o excursie de o zi la iarbă verde. Le făcuse un pateu de soia şi o trimise pe Elena să aducă nişte ouă de la o prietenă din apropiere. În acest timp, pe când stătea la bucătărie simţi o durere acută în piept. Ieşi din bucătărie sprijinindu-se de perete şi respirând cu greutate. Băieţii auziră sunetul scos de mamă în încercarea de a respira şi veniră în grabă lângă ea. Cel mic îi adusese o cană cu apă.

– Mamă, ce-ai păţit?….

Claudia respira tot mai greu şi de-abia reuşi să spună:

– Chemaţi pe cineva…

Cei doi alergară la vecina de lângă şi o chemară în grabă. Aceasta îi sfătuise să meargă la un domn din apropiere care avea maşină pentru a-l ruga să le ducă mama la spital.

Într-un sfert de oră băieţii sosiră cu maşina. Între timp, mama respira mai uşor. Le lăsă cheile de la casă spunându-le:

– V-am lăsat pateu pe masă. O să vină Elena cu ouăle, le fierbeţi şi le luaţi cu voi. Să încuiaţi uşa după ce plecaţi. Dacă nu mă întorc mâine, mergeţi la bunici să mâncaţi. Îi sărută pe amândoi şi îi strânse în braţe în timp ce două lacrimi mari i se prelingeau pe faţă.

Când se întoarse Elena, fraţii îi povestiră totul. Nu apucară să-şi încheie istorisirea, că Elena izbucni într-un plâns isteric şi ţipând că vrea la mama. De mică fusese învăţată ca mama să-i pregătească hainele în fiecare dimineaţă, să stea lângă ea când încerca să adoarmă, să-i fie mereu alături când avea nevoie de ajutor.

Mama nu se întoarse nici a doua zi, nici a treia. După a patra zi veni tatăl cu noua lui soţie. Se duse s-o viziteze la spital, însă nu-i fusese permis să intre. Nu ştia dacă aşa ceruse Claudia sau se afla într-o stare gravă şi vizitele erau interzise.

Copiii simţeau că mama nu se va mai întoarce. După o săptămână primiră trista veste că mama lor murise. N-au avut nici o reacţie, n-aveau lacrimi, nu le venea să creadă că nu-şi vor mai vedea mama. Odată cu vestea, veni o soră de-a Claudiei s-o ia pe Elena la ea. Bunicii nu i-au permis. I-au spus că nu vor să-i despartă pe cei trei.

La o zi de la aflarea morţii, trupul neînsufleţit al mamei  fusese adus în sicriu. Rezultatul autopsiei stabilise: ciroză hepatică mixtă şi pneumonie crupoasă acută. Un diagnostic neaşteptat pentru o femeie de 36 de ani, care nu consumase alcool şi nu fumase. Toţi au tras concluzia că ea ştiuse că va muri. Aşa se explicau nopţile nedormite din ultimele două luni, în care citea din Biblie şi se ruga cu lacrimi în ochi. Abia atunci copiii înţeleseră gravitatea situaţiei, văzându-şi mama palidă şi trasă la faţă cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune. Durerea lor nu poate fi descrisă în cuvinte, însă profunzimea ei îi tulbura pe toţi cei care asistau la ceremonia de îngropare.

……………………………………………………………………………………………………………..

Elena nu şi-a putut ierta niciodată că nu şi-a luat rămas bun de la mama ei.

Anunțuri

17 răspunsuri to “O poveste de viaţă XVII (FINAL)”

  1. madalinaciucu 5 Iunie 2012 la 23:37 #

    Cuvintele sunt de prisos! Deabia daca mai vad tastatura…

    • alexbodoli 24 Iunie 2012 la 22:16 #

      …timpul vindecă toate rănile…sau cel puţin le închide undeva în adâncul sufletului.

  2. Stefania 28 Aprilie 2012 la 10:57 #

    Cutremuratoare povestea ta de viata. Intr-adevar, durerea copilasilor, nu o poate descrie nimeni in cuvinte si nici nu o poate simti nimeni, decat cel ce-a trecut printr-o situatie similara. Doar el o poate simti in profunzimea ei… ( nici noi nu am fost despartiti )
    Un week-end minunat iti doresc, Alex! 🙂

    • alexbodoli 30 Aprilie 2012 la 0:10 #

      Multumesc, Stefania!:) Să ai o săptămână plină de bucurie şi de împliniri. Important e, că Cineva a avut grijă de cei trei şi astfel durerea n-a fost decât o lecţie [dură] de viaţă.

      • Stefania 30 Aprilie 2012 la 19:15 #

        Multumesc frumos, Alex, pentru urare, aceleasi ganduri bune ti le intorc inmiit.
        Asa este, unii dintre noi, avem parte de cate o lectie de viata, mult prea dura, dar care, pana la urma este benefica, ne caleste si ne formeaza ca oameni.
        Ma bucur foarte mult ca esti recunoscator , acelui Cineva care a avut grija de cei trei… ( si noi am fost tot trei, doua fete si-un baiat intre ele – culmea, ce coincidenta, e tizul tau… )
        Fii binecuvantat, Alex, cu multa sanatate, intelepciune, impliniri si multe multe bucurii! 🙂

  3. La Femme 4 Aprilie 2012 la 20:28 #

    Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat. Poate nu te ajută niște cuvinte, dar uneori intenția contează. Nu-mi pot imagina durerea pe care ai simțit-o, dar pot să văd( din postările tale) că ești destul de puternic și optimist. Foarte tristă povestea, și oricine ar fi vrut să nu fie reală. Mie chiar mi-au dat lacrimile :).

    • alexbodoli 4 Aprilie 2012 la 20:39 #

      Multumesc pentru incurajare… Timpul a turnat secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni şi ani. Acum au devenit amintiri care mă ajută să-mi înţeleg mai bine viaţa, cu traseul ei sinuos şi imprevizibil.
      Mă ajută şi cuvintele, şi intenţia:)

      • La Femme 4 Aprilie 2012 la 20:39 #

        Mă bucur că te-am putut ajuta într-un fel .

  4. paradisblonzesc 4 Aprilie 2012 la 4:55 #

    Oh Doamne 😦
    atat de trist…..cu atat mai mult acum, cand stiu ca este povestea ta….
    alex sa fii tare no matter what, ok?
    iti trimit o imbratisare virtuala puternica!!!!
    imi imaginez cat de greu ti-a fost sa relatezi povestea….
    :*

  5. alexbodoli 3 Aprilie 2012 la 22:17 #

    Fiecare are povestea lui de viaţă. A mea nu s-a terminat. Stii că norii negri nu întunecă curcubeul, ci-l fac să strălucească şi mai tare. Din fiecare experienţă, pozitivă sau negativă, avem de învăţat câte ceva.

  6. troublemakerrt 3 Aprilie 2012 la 20:23 #

    Ce final :-<.

    • alexbodoli 3 Aprilie 2012 la 21:20 #

      Nu l-am dezvoltat. Să ştii că in prezent, lucrurile stau mai bine. Băiatul cel mare s-a căsătorit. Elena îşi dă Bacalaureatul, iar cel mijlociu a relatat Povestea de viaţă.

      • troublemakerrt 3 Aprilie 2012 la 21:22 #

        Dar se bazeaza pe o poveste adevarata 😕 ?

      • alexbodoli 3 Aprilie 2012 la 21:32 #

        Credeam că am fost explicit. E o poveste adevărată:)

      • troublemakerrt 3 Aprilie 2012 la 21:35 #

        Greseala mea :d.

      • troublemakerrt 3 Aprilie 2012 la 21:35 #

        De fapt, cred ca acum am inteles:). Si-mi pare rau.

Trackbacks/Pingbacks

  1. O poveste de viaţă XVII | În gând - 8 Martie 2014

    […] Citeste FINALUL […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: