Archive | Februarie, 2012

O poveste de viață VII

28 Feb

Continuare de la partea a VI-a :

Trenul sosi în gară pe la orele cinci după amiază. Deși localitatea era mică și slab populată, la acea oră aveai impresia că toată lumea s-a adunat la șoseaua principală. Toți urmăreau cu privirea pașii nesiguri ai tânărului ținut de mână de mama sa. Toți făceau ochii mari și-și făceau gesturi îngânând ceva la adresa celor trei trecători. Cei care-i salutau nu îndrăzneau să întrebe nimic de Andrei, deoarece fiecare întrebare ar fi îngreunat mai mult situația în care se aflau. Oricum, cum se întâmplă întotdeauna în localitățile de provincie, toți erau bine informați cu mult înainte.

Odată ajunși acasă, Andrei fu condus în camera care cândva fusese a lui. Se întinse în pat așteptând cina. Pe lângă oboseala de pe drum, mintea îi era îngreunată de o sumedenie de gânduri. Nu își putea scoate din cap vocea tinerei asistente, care-l călăuzise pe toată durata șederii în spital. Era ceva ciudat în dragostea cu care își îndeplinise atribuțiile de serviciu, ba mai mult, nici măcar nu le privise ca pe niște atribuții. Dorea s-o cunoască îndeaproape, să-i cunoască povestea de viață și să-i mulțumească pentru sfatul prețios pe care i-l dăduse la plecare.

Gândul că probabil n-o s-o mai vadă niciodată îl întristă mult. La masă nu scoase un cuvânt și mâncă foarte puțin. Sora mai mică dorea să afle mai multe despre ceea ce i se întâmplase chiar din gura lui. Îi povesti sumar numai ca să scape de ea.

Mama simți că ceva nu e în regulă, dar puse totul pe seama unei depresii datorate amintirilor din casa părintească și a durerii că e condamnat la o viață în întuneric. Andrei nu-i spusese de adevărata fațetă a operației care urma să aibă loc. Așa că speranța unei recuperări neașteptate încă plutea în imaginația mamei.

După o săptămână în care Andrei era tot mai tăcut și mai abătut, se apropie de patul lui încercând să-l liniștească și să-l încurajeze.

– Nu mai fi supărat, o să vezi că va fi mult mai bine după operație. O să vezi aproape ca înainte.

Andrei tăcea. Nu știa cum să-i spună mamei că așa ceva nu e posibil.

– Crede-mă, am vorbit eu cu un chirurg la spital, o să fie o schimbare totală. Liniștește-te.

– Mamă, sunt sigur că o să fie o schimbare totală…dar ți-a spus medicul ce fel de schimbare?
Știi tu ce mă așteaptă după?

– Cum ce schimbare, o să vezi mult mai bine! Așa mi-a spus!
– Doar atât? Nu ți-a spus și de riscuri, de cazuri nefericite, de erori medicale…asta nu ți-a spus?

– De ce ești așa speriat, nu te mai gândi atât, o să fie bine…

– Mamă, nu înțelegi. Am aflat că mulți rămân paralizați după operație. Unii rămân pe viață în scaunul cu rotile, alții își pierd alte simțuri…Știu asta de la un cadru medical. Nu vreau să fiu o povară și mai mare pentru voi. Deja simt că înnebunesc. Nu pot să fac nimic.

– Off…vino-ncoa la mama… Cum să fii o povară pentru noi, nu ești tu singurul nostru băiat? Îl mângâie pe frunte cu căldură în timp ce lacrimile îi curgeau nestingherite.

………………………………………………………………………………………………………………………

Zilele se scurgeau una după alta, iar Andrei slăbea tot mult. În cele două luni de când se întoarse de la spital devenise alt om. Era chinuit de gânduri în fiecare noapte. Nu putea dormi în haosul declanșat de această schimbare radicală din viața lui. Într-o noapte în care dormi mai mult decât de obicei o visă pe asistenta de la spital. Însă acest vis era atât de frumos în comparație cu realitatea…Nu mai era orbul care inspiră milă, ci un om normal. Se bucura de tot ce vedea în jur și ar fi dat orice ca visul să nu se termine. Imaginea chipului ei avea un contur clar, avea ochi albaștri ca ai lui, o piele fină și un zâmbet atrăgător. Încerca să-și dea seama în baza căror elemente creierul a construit imaginea unei persoane pe care n-o văzuse niciodată.

Dimineață un gând care avea să-i schimbe viața îl deșteptă.

citește partea a VIII-a

Despre virginitate

27 Feb

O dilemă de care te-ai putea lovi într-o zi…

Barza mea s-a rătăcit

26 Feb

Barza mea s-a rătăcit

nu m-a adus în casa potrivită

de ce a coborât într-o-nchisoare

să lase un copil din floare?

 

Născut într-o celulă-ntunecoasă

numită familiar, acasă

am primit libertate

pentru că eram minor.

 

Dacă m-aș fi născut de 18 ani

aș fi fost închis alături de mama

complice la crima ei.

 

Sunt liber, deși m-am născut închis

sunt închis, deși m-am născut liber.

 

O poveste de viață VI

26 Feb

continuare de la partea  a V-a

Părinții au fost cei care l-au vizitat primii după operație, cel puțin așa știa el. După ce le-a spus că umbrele au devenit mai clare decât înainte, mama se gândea deja cum va fi după a doua operație. Se interesase când poate fi operat cât mai curând și primi răspuns că după minim o lună se putea interveni chirurgical pentru a doua oară. Până la sorocul cuvenit au hotărât că e mai bine să meargă acasă. Nu mai avea nevoie de îngrijiri medicale, întrucât nu se prevedeau îmbunătățiri fără operație.

Înainte de a părăsi spitalul își rugă părinții s-o caute pe Claudia pentru a-și lua rămas bun. După ce reuși să o găsească, Claudia îl luă de mână până la banca din curtea spitalului.

– Andrei, știu că urmează să pleci. Am văzut că părinții ți-au strâns lucrurile.

Vreau să știi ceva foarte important. Nu știu când te vei întoarce sau dacă te vei mai întoarce în acest spital, însă, vreau să-mi promiți că nu vei face operația următoare.

– Stai că nu înțeleg, de ce să n-o fac? Nu e spre binele meu?

– Ți-am spus atunci că mă voi interesa să văd ce operație te așteaptă. Am căutat în literatura de specialitate, am întrebat câțiva chirurgi, am văzut cu ochii mei câțiva pacienți operați. Nu vrei să știi ce se întâmplă cu ei după operație. Majoritatea devin handicapați pe viață. Deși își recapătă puțin vederea, rămân conectați la scaunul cu rotile, își pierd auzul, unii nu pot vorbi și multe alte nenorociri. Pentru că e o zonă foarte sensibilă unde se întâlnesc toate simțurile, din neglijență îți pot atinge alte puncte nervoase. Te rog să nu te operezi.

– Mă sperii…mama e încântată și de-abia așteaptă să mă operez, iar tu îmi spui că ar fi cea mai mare prostie dacă aș face-o. Știu că nu se compară cunoștințele tale în domeniu cu ale mamei. Chiar atât de grav e?

– Nu glumesc. Îți vreau binele pentru că ești o persoană specială. Nu ți-aș fi spus nimic dacă nu aveam motive întemeiate.

– Îți mulțumesc mult. Nu știu cum să mă revanșez față de tine. Ai fost atât de drăguță cu mine cât am stat în spital. Iar acum m-ai ajutat să nu fac o alegere greșită.

– Rămâi cu bine, Andrei.

Cei doi se îmbrățișară și-și luară rămas bun cu lacrimi în ochi. Andrei se întoarse acasă cu părinții.

Citeste partea a VII-a

O poveste de viață V

23 Feb

-continuare de la partea a IV-a-

– Îmi pare bine că v-am cunoscut și vă mulțumesc că aveți grijă de mine.

– Asta e meseria mea…

– Da, dar nu cred că plăcintele se includ în fișa postului.

Un zâmbet pe care Andrei nu-l putea observa apăru pe chipul Claudiei.

– Să stai cuminte în pat, nu te mai porni singur la baie. O sa trec eu odată la 3 ore.

– Nu e nevoie…deja mă descurc cât de cât. Dacă mai încerc de câteva ori, voi putea să merg neînsoțit fără să-mi lipesc mâna de perete. Nu vă faceți griji.

– Ți-am spus să nu-mi mai vorbești cu dumneavoastră…

– O să încerc.

După ce ușa se închise în spatele Claudiei, Andrei se gândea ce făcuse ca asistenta să-i aducă plăcinte, să-i poarte de grijă cu mai multă atenție decât o făcea cu ceilalți pacienți. Încerca să și-o imagineze din vocea ei, din căldura mâinilor ce-l conduseră până la baie. Din parfumul pe care-l lăsa în urma ei când se depărta. Ațipi pentru ceva vreme și visă că o mână se plimba nestingherită prin părul lui. Nu visa, lângă el se afla cea care-i purta de grijă.

– Toată ziua ai de gând să dormi?

–  Ce am de făcut aici între patru pereți.

– Spuneai că te plictisești, m-am gândit la ceva.

– La ce?

– Unde ai haine de schimb?

– În dulapul din colț, de ce?

– O să vezi. Întinde mâinile deasupra capului.

După ce-i puse o bluză peste pijamaua de spital și-i dădu o pereche de pantaloni îl luă de mână și-l conduse afară. În curtea spitalului erau mai multe bănci, umbrite de castani.

– În fața noastră e o bancă, hai să stăm jos. Îți place?

– Nu știi cât mă bucur. De când sunt internat am stat închis în camera aia. Doar de câteva ori am scos capul pe geam, dar a trebuit să-l închid în fugă la țipetele unei bătrâne…curent! curent!

– Drumul la baie l-ai învățat repede, pe ăsta mă îndoiesc că-l vei putea memora.

– E mai dificil, dar nu imposibil.

– La cât mai ai de stat aici, cred că nu face să te chinui. Te voi conduce eu afară odată pe zi.

– Mulțumesc. Nu e neapărat în fiecare zi…mă mulțumesc și o dată la două zile.

– Mâine urmează să fii operat. Sper să fie totul bine. E o operație destul de dificilă.

– Sper și eu. Să trec de prima operație, că am înțeles că urmează încă una.

– Două?

– Da, așa spunea mama.

– Ce să-ți mai facă?

– De unde să știu. Habar n-am.

– O  să mă interesez eu.

Trecu a doua zi și Andrei fu operat. Totul decurse bine, fără complicații, iar acum stătea culcat încă sub influența anesteziei. Nu era indicat să primească vizitatori în primele 48 de ore, așa că nimeni nu-l vizitase. Primul contact vizual după operație era diferit de cel din ziua de după atac. Acum putea distinge formele lucrurilor prin ceața densă care-i îngreuna vederea.

Își rotea privirea prin cameră și studia cu atenție conturul vag dat de prezența mobilierului și a pacienților. Era fericit că poate distinge măcar atât. Însemna foarte mult, pe lângă întunericul cu care se însoțise până atunci.

Citeste partea a VI-a

O poveste de viață IV

22 Feb

continuare de la partea III

Tatăl lui Andrei interveni în grabă lovindu-și soția ușor peste față și stropind-o cu puțină apă din cana de pe noptieră.  Astfel o  ajută să-și vină în fire. Trebuia să accepte acest adevăr crunt și să meargă înainte. Rămaseră o noapte alături de Andrei, iar a doua zi merseră la medicul de gardă să ceară mai multe informații cu privire la situația fiului lor. Un diagnostic exact, o sugestie, un tratament…

– Trebuie să mergeți la spitalul din capitală. Aici nu se poate face nimic. Și cred că nici acolo nu vă vor putea oferi mari șanse, spuse medicul de gardă.

– Chiar atât de grav e, nu se poate face nimic?

– Se fac operații de acest gen, însă nu pot garanta nimic.

– Offf… Pe lângă suspinul adânc, o mică speranță încolți în gândurile mamei.

După trei zile Andrei fu transferat la spitalul din capitală. Mama alerga în toate părțile pentru a se asigura că operația va fi realizată de un chirurg cu experiență, cu minime riscuri asumate. Reuși să afle că nu e suficientă o singură operație. Era prioritară o operație de eliminare a cheagurilor de sânge acumulate în urma loviturii. Apoi urma să se intervină pentru îmbunătățirea vederii.

Andrei se acomodă în noua lui locuință destul de repede. Calculă câți pași avea de făcut pentru a merge la baie, unde se află mânerul de la ușă în raport cu înălțimea lui, distanța până la paturile vecine, memoră unde se afla geamul și-l deschidea singur când avea nevoie. În prima săptămână a fost dus de mână până la baie de o asistentă. Apoi a încercat să ajungă singur. N-a reușit din prima. Pe la jumătatea drumului a fost observat de un cadru medical care a intervenit și l-a condus până la capăt.

A doua zi a încercat iar, însă asistenta care-l ducea de obicei îl văzu înaintând sprijinindu-se cu o mână de perete și se apropie de el. Se opri înaintea lui și rămase nemișcată lipindu-și o mână de perete în dreptul mâinii lui Andrei. Cum înainta bâjbâind dădu de mâna ei și și-o retrase speriat. Rămase mut pentru câteva secunde și vru să se retragă în spate.

– Mă scuzați…vreau să ajung la baie, reuși să spună printre dinți.

– Te pot conduce eu. Dă-mi mâna.

Mâna de care se ținea îi păru cunoscută. Și vocea îi păru familiară.

În fiecare zi la ora 17.00 asistenta venea și se interesa de starea fiecărui bolnav din salon. Interogatoriul la care era supus Andrei se întindea cel mai mult, fiind cel mai tânăr și neobișnuit pacient – nevăzător la 18 ani.

– Ce faci, Andrei?

-Bine, mă plictisesc.

– Ai mâncat astăzi?

– Da, mai aveam puțină supă de ieri și niște cartofi cu ou.

-Mâine ai ce mânca?

-Nu știu. Mai am ceva în pungă, dar încă n-am gustat să văd ce e.

– Ai fost la baie astăzi?

– Da. M-am pornit singur, dar m-a ajutat cineva să ajung și să mă întorc.

– Iar te-a văzut medicul de gardă nesupravegheat?

– Nu. A fost altcineva.

Deși în sinea lui știa că cea pe care o avea acum în față era una și aceeași persoană o făcu să creadă că nu și-a dat seama.

A doua zi Andrei fu vizitat de dimineață de asistenta care-i purta de grijă.

– Neața, Andrei!

– Bună dimineața.

– Cum te simți astăzi?

-Mă doare puțin capul.

– Nu ai dormit bine?
-Nu prea, toată noaptea m-am gândit la situația mea. Privesc cu teamă în viitor. Nu pot vedea nimic în jurul meu, ce să mai spun de ce mă așteaptă.

– Andrei, o să fie bine. Nu mai fi pesimist. Uite, ți-am adus ceva de mâncare.

– Nu trebuia, nu vă faceți griji pentru mine. Trebuie să ajungă mâine dimineață un pachet de la mama. Nu mor de foame.

– Andrei, nu ți-am adus mare lucru. Ți-am făcut niște plăcintă cu brânză acum de dimineață. Încă sunt calde.

– Mulțumesc mult, mi-e rușine…Nu trebuia să vă deranjați.

– Stai liniștit, Andrei. Vreau să te rog ceva. Nu mai vorbi cu dumneavoastră. Sunt doar cu câțiva ani mai mare decât tine. Mă numesc Claudia.

citeste partea a V-a

Ochii mei sunt la tine?

22 Feb

Lui i s-a povestit că înainte de naştere trebuie să treci prin multe camere.

Şi pentru fiecare zi din pântecele mamei primeşti un dar.

În camera 1 primeşti o inimă nouă.

În camera 2 cea mai catifelată piele.

În ultima cameră primeşti ochii,

o pereche de ochi senini ca cerul după ploaie,

să te bucuri de tot ce ai primit.

I s-a spus că a fost nerăbdător

şi n-a  aşteptat sorocul cuvenit

iar ochii au fost daţi altuia.

N-a acceptat niciodată.

Ieri l-am întâlnit şi m-a întrebat:

– Ochii mei sunt la tine?

O poveste de viață III

20 Feb

CONTINUARE DE LA PARTEA II

– Faceți loc, faceți loc, avem o urgență!

Trupul lui Andrei fu transportat imediat la terapie intensivă. Medicii încercau din răsputeri să-l mențină în viață.

………………………………………….

O dimineață rece de toamnă își arunca razele pe geamul spitalului. Andrei se trezi din lungul somn și încercă să deschidă ochii. În jur o perdea neagră lăsa să se întrevadă mici pete de alb. Nu-și dădea seama dacă are ochii deschiși sau închiși, așa că duse mâinile spre ochi să verifice. Perdeaua neagră începu să se miște parcă bătută de vânt și apoi simți cum își atinse retina cu degetele. O senzație de usturime i se prelinse de pe ochi și ajunse până la creier. În mintea lui Andrei își făceau loc gânduri tot mai negre și imagini tot mai obscure. Își aducea vag aminte întâmplarea de la izvor, dar conștientiza că de acolo i se trag toate. Un hohot de plâns străbătu camera în care era culcat și holul etajului 3.  Era atâta disperare în plânsul lui, încât cei care-l auziseră fuseseră cuprinși de un fior morbid și o adâncă întristare. Un tânăr de 18 ani privat de culorile curcubeului, de razele soarelui…pentru că dorise să intervină pentru salvarea cuiva. I se părea nedrept, crud, intolerabil. Însă aceasta era realitatea ce i se deschidea în față de-acum înainte. Un orb sortit chinului, cu șanse minime de adaptare într-o societate infestată de vicii. Un milog, un cerșetor de ochi. Un dependent de lumina din ochii altuia.

Părinții au sosit abia după două zile. Primiseră o înștiințare de la spital în care erau anunțați că fiul lor se află în stare gravă. Mama începu să plângă și își imploră soțul să meargă chiar în acea seară la spital și nu a doua zi, așa cum propunea el. La vederea fiului îngenunche lângă pat și-și petrecu mâna prin părul lui, în timp ce lacrimi mari îi brăzdau fața și gânduri grele îi apăsau sufletul. Tatăl, și el îndurerat, asista  retras în spatele mamei și regreta că a fost prea dur cu fiul său de multe ori. Nu-și închipuise vreodată că-l va vedea internat într-un spital și, mai ales, cu un diagnostic atât de dur.

– Spune, mamă, cum te simți?

– Sunt bine, mă doare capul…și spatele…dar nu-ți fă griji. O să fiu bine.

Încerca să-i ascundă mamei adevărul. Îi era milă de sufletul ei blând, nu vroia ca acest adevăr crunt s-o rănească.

-Vrei să-ți aduc ceva de mâncare? Ți-e foame…când ai mâncat ultima oară?

-Înainte să intru în spital…nu știu, ieri, alaltăieri. Orice, sunt mort de foame.

-Uite, ți-am adus niște lapte proaspăt cu pâine coaptă aseară. Scoase laptele și rupse o bucată mare de pâine și i-o întinse.

Însă, băiatul ei, cel care spuse cu un minut în urmă că e lihnit de foame, nu întinse mâna să ia laptele și pâinea.

– Ia, lapte și pâine…Andrei întinse mâinile spre vocea care îi oferea mâncare, însă paralel cu mâinile mamei.

Înțelese că băiatul ei nu va mai vedea lumina zilei și simți cum i se năruie picioarele. Scăpă alimentele în brațele băiatului și se prăvăli lângă el pe pat.

Citește partea a IV-a

Ce-aș fi fost…

16 Feb

Dacă eram un anotimp…eram o primăvară înzăpezită
dacă eram o lună….eram luna de miere
dacă eram o zi a săptămânii….eram  un week-end (trece la fel de repede ca o zi)
dacă eram o parte a zilei…eram noaptea
dacă eram o virtute…eram zâmbetul
dacă eram o planetă….eram… departe de pământ
dacă eram un lichid…eram o lacrimă
dacă eram o stare a vremii… eram senin după furtună
dacă eram un instrument… eram o coardă ruptă la chitară fără de care instrumentul e inutil
dacă eram un sentiment…eram dragoste
dacă eram un gest…eram mâna caldă care te ține strâns
dacă eram un sunet….ahh…
dacă eram un cântec…eram…trei note triste prinse-ntr-o ureche
dacă eram un simbol…o pană de scris
dacă eram un oraș…Brugges;)
dacă eram un gust…eram dulcele amar
dacă eram o aromă…. aroma dimineții
dacă eram o culoare…albastru
dacă eram o parte a corpului…ochii
dacă eram un drog…eram o poezie
dacă eram un accesoriu…eram un medalion
dacă eram un produs de machiaj….eram un luci de buze…în geanta unei stele
dacă eram o materie…matematica(fizica+chimie)
dacă eram un personaj de desene animate…eram Alladin:))
dacă eram o formă…eram cerc
dacă eram un număr…~infinit
dacă eram o mașină….eram mașina timpului
dacă eram o haină…eram o manta.

TU ce-ai fi fost?

Leapșa preluată de la Mirunex

O poveste de viață II

16 Feb

Continuare de la partea I:

Coborî în grabă scările lăsând mâna să-i lunece pe balustradă, după cum avea obiceiul de fiecare dată, și se îndreptă spre ieșirea din complex. Se înserase și toată lumea se strângea la cămin. Grupuri de studenți se întorceau din oraș populând atmosfera cu strigătele și râsetele lor, toți păreau fericiți și plini de voie bună. După ce ieși pe poartă o luă la stânga în vale. Înainte să-și umple bidonul de 5 litri cu apă rece, se spălă pe față pentru a se înviora. Sunetul apei îi transmitea o stare de liniște și de multe ori când venea să ia apă rămânea cel puțin un sfert de oră să se delecteze în acest colț verde, ferit de zgomot.

– El e! se auzi deodată de sus. Șase indivizi îl priveau amenințător la nici douăzeci de pași, gata să vină spre el. N-avea încotro. Trebuia să se bată, pentru că recunoscu imediat două fețe suspecte. Îi așteptă să se apropie lângă izvor și atacul începu. Doi veniră din față, doi din spate, iar ceilalți doi rămaseră în lături pentru a fi gata să intervină oricând. Reuși să-l lovească pe unul dintre ei și simți o lovitură după cap cu un obiect dur care-l seceră și-l lăsă fără cunoștință.

                      …………………………………………………………………………..

-Ce-o fi cu Andrei? Stă mai mult decât de obicei și poate nu-l mai lasă ăștia să intre.

– Lasă-l că vine. Mai sunt 20 de minute până la 10.

Nu s-a întors până dimineață. Cum s-au trezit, cei doi tovarăși au dat o fugă până la izvor. Înainte să ajungă jos, l-au zărit zăcând lângă apa care curgea liniștită.

-Nu se poate! strigă unul din ei. Era culcat cu fața în pământ, iar la ceafă un cheag de sânge ieșea în evidență. L-au întors cu teamă pe o parte.

-Eu ți-am spus că ceva nu e în regulă! Vezi, dacă ieșeam aseară poate nu se întâmpla nimic! Pune-i mâna la inimă, vezi dacă bate!

-Trăiește…trăiește! Hai să-l ducem repede la spital!

L-au luat cu grijă pe brațe și l-au urcat până sus la poartă. De acolo, unul dintre ei a alergat la paznicul complexului. După ce i-a explicat în grabă ce s-a întâmplat, acesta și-a luat cheile de la mașină și au pornit în viteză spre cel mai apropiat spital.

citește partea a III-a