Arhiva | Februarie, 2009

Ești român cu-adevărat?

26 Feb

Ești român în tot ce faci?
Chiar ai sânge de latin?
Oare ți-s strămoșii daci
Sau graiul îți e străin?

Crezi că bravii luptători,
Au cântat degeaba-n luptă?
Ca ai mamei bravi feciori
Să aibă camașa ruptă?

Că furtuni în ape-au fost,
Ca să-ți fie iarba, iarbă,
Toate au avut un rost,
Însă astăzi, lume oarbă.

Ai uitat că-i plin pământul,
De sânge viu, de bravi ostași?
Iar ție ți-a rămas cuvântul,
Dar l-ai urât, și îl uitași.

Ești român cu-adevărat?
Sau pretinzi a fi latin?
Numele îți e pătat,
Dacă graiu-ți e străin.

În doi…

26 Feb

Sunt ca doi fulgi veniți din cer,
Ca două picături de miere,
Ea-plină de mister,
El-plin de mângâiere.

Sunt unul pentru altul,
Ca ochii pentru orb,
Și străbat înaltul,
Când din priviri se sorb.

Ea fără el-durere,
Furtună-n asfințit,
El fără ea, fără putere,
Și fără soare de privit.

Dar, împreună sunt iubire,
Sunt minunate amintiri,
Îi văd plutind de fericire,
Trăind doar nobile simțiri.

Privește-i doar o clipă,
Ca murmur de izvor,
Cum stropul se-nfiripă
Și norii cântă-n cor.

Toți le cântă și-i iubesc
Și buchete de speranță
Iară eu le dăruiesc,
În ceruri o vacanță.

Am cunoscut frumosul,
Privind la voi cu drag,
Sublimul, grațiosul
Vi le aștern în prag.

În inimile voastre,
Au răsărit cântări,
Se-nalță pân’ la astre,
De dragoste chemări.

Și Îmi doresc ca luna
Să vină când e greu,
Și să vă dea cununa
Spre-a vă iubi mereu.

pentru Tzitzi și George

Vreau să cumpăr pace…

26 Feb

Am fost mai ieri, la piață
Să cumpăr niște pace,
Am fost privit în față,
De lume care tace.

Toți tac și dau din umeri,
Parcă n-ar ști ce-i pace,
Mulțimea să o numeri,
Cum plânge și cum zace.

Le-am spus că dau mulți bani,
Pentru puțină pace,
Dar îmi promit de ani
Că pace se va face.

Le-am zis că vreau acum!
Măcar puțină pace,
Că sunt sătul de fum,
Și lume care tace.

Dar n-am găsit niciunul,
Să-mi dea un semn ce-mi place,
Se trage iar cu tunul,
Eu vreau să cumpăr pace.

Văd umbre…

26 Feb

Văd umbre în lumină,
Și-n al tău suflet pete,
Văd noapte în grădină,
Și florile-n regrete.

Văd spini în talpa-ți rece,
Și zgomot în biserici,
Văd timpul care trece,
Fantome printre clerici.

Văd ciumă în pustiu
Și jertfe alergând,
Doar morți, nici unul viu,
Văd clocotind în gând.

Văd săbii frânte-n luptă,
Și ziduri dărâmate,
E și nădejdea ruptă,
Doar umbre animate…

Un suflet tot mai rar

21 Feb

O văd coborând scările cerului înstelat,
cuprinsă de valuri de zâmbet și pace,
o clipă privești și rămâi fermecat,
până și soarele…vede și tace.

E cea mai suavă, e pură ca pruncii,
e plină de taine, mister și miracol,
e suflul curat, e floarea luncii,
viața ei însăși, e un spectacol.

Iubește frumosul, trăiește lumina,
clădește pe inimi, dansează pe lacrimi,
și mult îți dorești să colinzi grădina,
alături de ea, zburând peste patimi.

E dulce ca mierea și unică în lume,
prin zâmbetu-i fin, și chipul de zână,
fiori mă cuprind, când aud al ei nume,
și-n alte zări plutesc, de-o țin de mână.

Aș vrea să-i număr pașii spre iubire,
să-nvăț să zbor așa cum zboară ea,
să pot cânta de fericire,
să fiu al ei, să fie-a mea.

Nu poate nimeni să adune,
toți fulgii dragostei în casă,
nu-i nimeni ca să poată spune,
că-i alta-n lume mai frumoasă.

Aș vrea ca păsări să îi cânte,
să-i țese iarba un covor,
și soarele să o alinte,
să-i spună cât îmi e de dor.

din suflet, Danei.

Un prieten…

20 Feb

Azi am cunoscut un alt cer,
o persoană plină de mister.
Am văzut curcubeul înțelepciunii,
și vorbele ce îmi spuneau străbunii.

Un prieten e ca lumina pentru orb,
ca pana neagră pentru corb,
niciodată un prieten nu te lasă,
fiind la el, ești ca la tine-acasă.

Niciodată nu te uită un dușman,
un prieten e același an de an.
Poți să uiți de a ta mamă?
n-o sa uiți de el ,cu bună seamă.

PenTru fratele meu, Riad Awwad.

Oare ce scriu citi-vei?

14 Feb

Oare ce scriu citi-vei, măcar în grabă?
Oare vei cugeta, sau vei fugi de scris.
Poate vei întreba, nu am o altă treabă?
Nu pentru mine scriu, ci pentru tine-am zis.

Oare îți va păsa de vorbele rostite?
Oare vei înțelege misterul prins în ele?
Căci pentru-a mea vorbire-au fost plătite,
Clipe de aur și doruri de stele.

Și pana nu se va opri din scris,
Nu va cruța nici timpul care trece,
Căci viață a avea, cum mulți au zis,
E să fii cald, când totu-i rece.

Dar dacă-mparți căldura tuturor,
Te vei răci puțin câte puțin,
Și viața capătă un alt decor,
Când de lumină sufletu-ți e plin.

Oare citi-vei ce ți-am scris?
Mă-ntreb când ziua-i pe sfârșite,
Mă pot întoarce doar în vis
Să văd de-ți mai aduci aminte.

Fericire…oare?

14 Feb

De multe ori mă-ntreb ce este fericirea,
Dacă e-atât de tandră ca iubirea,
Dacă sunt fericit, am parte de orice?
Iar dacă nu-i așa, de ce nu e?

Poți să cunoști fericirea, să vorbești despre ea,
Doar dac-a poposit și-n viața ta.
Iar dacă n-a venit, așteapt-o, poate vine,
Atuncea vei gusta, adevăratul bine.

Te-ntrebi de ce au alții, de ce la tine nu?
Învață de la păsări, ce-ai auzit acu’,
Și uită-te la ele, cum liber le e zborul,
Și asta-i fericirea, și ăsta le e dorul.

Poți fericit în viață să fii de ești iubit,
Poți fericit a fi, de-n toate-ai izbutit.
Poți trepida de fericire, de ești întreg,
Și fericirea ta, nu eu ți-aleg.

Depinde ce aștepți, ca să-ți ofere viața,
Dacă bogat te vezi, când vine dimineața,
Sau dacă sentimentul îl poți trăi oricând,
Din fiecare clipă, să scoți măcar un gând.

Mă doare inima…

13 Feb

Iar mă doare inima, de ce oare iar?
Toate câte-au fost, să fie-n zadar?
Iar culeg fragmente, de unde apuc,
Mi-e că stau o clipă, și mă duc…

Iar îmi bate tare, parc-ar vrea să iasă,
Unde se grăbește, vrea să fie scoasă?
Nu pleca din mine, nu mă lepăda,
Ce fac fără tine, inimioara mea?

De ce să mă lași când încă sunt tânăr,
Am multe de dus, încă pe-al meu umăr,
Inimioara mea, pe unde mai ești?
Eu nu te găsesc, tu nu mă găsești…

E tot mai greu pământul…

13 Feb

E tot mai greu pământul, sau noi suntem mai grei?
E tot mai greu păcatul, sunt oamenii mișei.
E tot mai gol pământul, puțini știu să trăiască
Și tot mai mult dezastru, în inimi o să nască.

Mai acră este limba, mai ascuțită vorba,
Mai plină pușcăria, și mult mai goală tolba,
Mai dulce e prostia și zâmbetul perfid,
Tot mai greu de găsit, un creier lucid.

De flori de cuc e plină țara, de maci stropiți de sânge,
Și cât de greu găsești o fiară care care plânge,
Dar unde-i adevărul și unde e frumosul,
S-au dus în alte epoci, nu își mai au folosul.

Păcat, e tot mai greu pământul,
Și dreptatea…o ia vântul,
Oare ce ar rezista, fără să fie distrus?
Scrisule, tu floarea mea,tu încă n-ai apus…